Test de curaj

Acest articol l-am scris acu citeva luni, dar înca mai sunt marcată de oamenii pe care i-am cunoscut; de ipostazele in care i-am descoperit. Am antrenat in acest proiect vedete cunoscute pentru publicul de la Chisinau, Livia Girdea (TV7), Mircea Surdu (M1) şi Vladimir Palamarciuc (alias Vova de la Dansezi pentru tine), oameni care au fani, dar care ştiu să zâmbească sincer, se bucură de admiraţie, dar nu uită să dea o mână de ajutor…sinceri şi deschişi. Pe de altă parte, am cunoscut trei tineri…pe care soarta i-a pus la încercare. Livia Pânzari, fata care nu vede, dar care simte şi poate dărui iubire, Nelu Madan, la care cuvintele prind gesturi, pentru că el nu vorbeşte şi nu aude, Gheorghe Dragoman, tânărul care şi-a înfruntat soarta fiind chiar şi într-un scaun cu rotile, a fost suficientă ambiţia şi puterea de a crede în succes. Acest articol a fost publicat în revista PUNKT, iar fotografiile sunt realizarea lui Igor Schimbător (www.schimbator.com).

Coincidenţa numelui a fost chiar o coincidenţă. Înainte de a le cunoaşte pe aceste personaje nu m-am gândit de loc la asta. Iniţial am cunoscut-o pe Livia Pânzari, o domnişoară de 18 ani…oarbă. Eram le centrul Asociaţiei Orbilor din Moldova, o fetiţă care nu văzuse lumina soarelui de la vârsta de 5 ani. Mi-o imaginam timidă şi introvertită, ba chiar încercam să inventez nişte metode ca s-o fac să vorbească, aveam experienţa că aceşti oameni sunt mai închişi şi neîncrezători. A intrat pe uşă. Chiar dacă avea o însoţitoare, oricum păşea sigură pe ea, un zâmbet fermecător şi emana atâta încredere.
Maladia mea a fost descoperită puţin după ce m-am născut, atunci am suportat şi prima intervenţie chirurgicală, părinţii m-au dus la Odessa. Dar problema nu a putut fi rezolvată şi treptat s-a agravat, iar la 5 ani am pierdut definitiv vedere. Din acea perioadă îmi amintesc culorile, mai păstrez în memorie chipul mamei, îl visez chiar. Visez întruna, anturajul, natura,de multe oi m-am convins că visele sunt legătura mea cu universul, sunt ceea ce am păstrat din copilărie, de atunci când vedeam. Întunericul care a venit peste mine a fost o mare tragedie a familiei. Dar au reuşit să fie puternici şi să depăşească, iar azi îmi sunt alături şi mi-au dăruit o surioară, care din fericire este absolut sănătoasă. Maladia era foarte periculoasă pentru viaţă şi a fost o luptă comună a familiei, dar am reuşit să trecem şi peste asta. Azi medicina nu promite o vindecare pentru diagnoza mea, nu este suficient de avansată pentru a-mi garanta o tratare definitivă. Partea bună a lucrurilor este că boala nu evoluiază, în rest suntem foarte uniţi, lucru care ne menţine. (Livia Pânzari)
În ziua următoare am cunoscut-o pe Livia Gârdea, prezentatoare postului TV7. Am vorbit la telefon şi eram aproape sigură că va invoca lipsa de timp li va refuza. Dar m-am înşelat. O voce caldă, fără fiţe de vedetă, a zis un „da” foarte sincer. Simpatică şi deschisă , astea sunt primele determinative pe care pot să I le dau. Nu a stresat-o că va trebui să iasă în stradă simulând un nevăzător. A intrat repede în piele unei personae suferinde, am înţeles atunci că sticla nu schimbă nici într-un fel oamenii, sunt la fel de umani şi de înţelegători.
Problema cea mai mare a acestor oameni este integrarea în societate, iar în Republica Moldova autorităţile fac prea puţin în acest sens. Cred că societatea ar trebui sensibilizată în acest sens, iar organizaţiile non-guvernamentale prin diferite proiecte ar putea contribui cel mai mult pentru a schimba situaţia spre bine, mai ales că modelul Occidentului a demonstrat acest lucru.(Livia Gârdea)
Livia Pânzari este un adevărat model de ambiţie, contiună să creadă în bine şi în noroc, nu stă nici o clipă fără activitate. În timp ce vorbeam îi priveam ochii, albaştri, senini…mă speria gândul că ei nu mă văd, că simt doar ce se întâmplă şi îiş imaginează cum arată… În acele clipe mi-a amintit de sutele de oameni pe care îi putem vedea în stradă , însoţiţi de cineva, care abia păşesc şi pe care noi îi privim cu atâta nepăsare. Ritmul în care trăim nu este propriu vieţii lor. De altfel, alături de Livia Pânzari am înţeles că timpul poate fi oprit…şi perceput.
Într-adevăr este greu şi am nevoie permanentă de însoţitori. Lipsa semafoarelor senzoriale, oamenii prea grăbiţi şi indiferenţi sunt un impediment pentru nevăzătorii ca mine. Dar mă consider un om absolut normal, fapt care reuşesc să fac multe lucruri, evident cu ajutorul celor de la centru, prieteni, voluntari şi familia. Când ies undeva am însoţitori, dar sper cât de curând să deprind să merg singură, fac acum nişte cursuri în acest sens. (L.P.)
Pentru începu am ieşit cu dna Gârdea în strada, urma să facem şedinţa foto. Şi-a pus pe ochi ochelarii îmbracaţi cu bandaje de scoci. I-am testat şi eu, nu se vedea nimic prin ei, iar provocarea avea să fie de-adevăratelea. Scopul a fost să o facem pe invitata noastră să simtă ceea ce alţii numesc normalitate…să joace rolul unui orb. Faţa i s-a schimbat, rozul din pomeţi i-a dispărut uşor şi paşii se făceau tot mai mici şi mai nesiguri. Bastonul alb care o însoţea era strivit în pumn…pe el se spijinea cu toată puterea. Am ajuns într-o intersecţie din apropierea redacţiei, fluxul de maşini au speriat-o pe Livia. Am avut noroc de un agent de circulaţie care ne-a ajutat să ducem la bun sfârşit şedinţa foto din mijlocul străzii. Oamenii ne priveau cu atâta nedumerire, îşi şopteau ceva la ureche, zâmbeau sumar în colţul buzei, dar continuau să facă paşii mari şi deşiraţi, fără să dea prea mare importanţă experimentullui pe care-l încercam noi şi care sigur nu este propriu fiecărei zile din săptămână. Dar atunci nu mă gândeam la aceşti oameni ci la Livia, prezentatoarea de ştiri, care pentru moment avea chipul atât de înfiorat, ce se ascundea în inima ei…
Frica de întuneric…teama că nu am să-i mai pot scoate niciodată ochelarii…că mulţi dintre semenii noştri îi poartă toată viaţa şi, din nefericire, nu au nici o şansă de recuperare în Moldova. M-a speriat fotograful care la un moment dat m-a apuc de mână şi m-a ferit d eo maşină obraznică pentru care semaforul şi poliţistul nu au fost un impediment în sporirea vitezei… În experienţa mea am cunoscut astfel de situaţii şi atunci nu-ţi poţi imagina durere imensă pe care aceşti oameni o simt. În primul rând este vorba de un bărbat de aproximativ 40 de ani din raionul Nisporeni care în urma Războiului din Transnistria şi-a pierdut vederea. Acum, cel care îl întreţine este căţelul pe nume Moţic – periodic bărbatul pleacă la Moscova unde cântă la acordeon, fiind acompaniat de câine care, de altfel, stârneşte mila trecătorilor. Din banii câştigaţi, bărbatul îşi întreţine familia şi cei 3 copii dintre care 2 sunt invalizi. Ba mai mult! Familia riscă oricând să rămână fără casă…trist…Cazul a fost subiectul unei emisiuni prezentate la TV7şi m-a impresionat foarte mult. În celălalt caz este vorba de copilul unei cunoştinţe care s-a născut cu o problemă la un ochi, mai bine zis, toată viaţa va vedea doar cu un ochi, iar la celălalt va avea o proteză…şi are doar 1 an. M-a sensibilizat foarte mult acest caz, mai ales este vorba de o cunoştinţă şi ştiu că la început a simţit o durere enormă în suflet, dar mai apoi a găsit puterea să înfrunte realitatea şi să meargă mai departe. (L.G.)
Când o priveam pe aceeastă femeie atât de sensibilă şi dăruită cazului pe care i I-am descries în minte mi-a apărut chipul Liviei Pânzari, fetiţa pentru care lumina este un vis, iar albastrul ochilor doar o poveste despre care aude de la alţii. Între ele două este o asemănare izbitoare…ambele iubesc viaţa. Mai mult, Livia Pânzari este şi ea îndrăgostită de jurnnalism şi lectură. Este studentă la facultatea de jurnalism a Universităţii de Stat din Moldova şi campioană la cititul Braillle.
Dacă Dumnerzeu ia un lucru, oferă întreit pentru asta. De multe ori chiar i-am mulţumit pentru felul cum sunt. Dacă să mă refer la simţuri, păi cred că intuiţia a luat locul vederii, de multe ori decid în funcţie de cee ce îmi spune ea, atunci fac cel mai bine. Pe de altă parte, reuşesc să mă conectez la propriul univers, mult mai uşor decât o fac văzătorii. Sunt o tână absolut normală, lipsa vederii nu m-a făcut sărenunţ la vise sau dorinţe, dimpotrivă, am încercat întotdeauna să îmi demonstrez că pot mai mult. Nu îmi imaginez statul în casă fără să fac ceva, mi-aş dori foarte mult să fac şi un masterat în Germania, la unica universitate din lume pentru nevăzători. Totodată, aş vrea să fiu licenţiată în psihologie, asta din motivaţia pe care o am să ajut oamenii, este un stimul care îmi dă foreţe să continui, orice ar fi.(L.P.)
Pe ultima sută de metri a proiectului credeam că dna Gârdea ne va forţa să terminăm, trebuia să ajungă în scurt timp la televiziune…ştirile nu aşteaptă. Dar a fost îngăduitoare şi chiar dacă gerul ne tot încerca am vorbit despre tot ce încape în lume, despre televiziune, despre copii de la liceu, despre timpul care mereu îi lipseşte, despre jurnlism şi despre fericire…
Nu eu am ales jurnalismul, el m-a ales pe mine! De obicei, după ce termini liceul îţi alegi un anumit domeniu, eu am făcut Facultatea de Litere şi Facultatea de Arte Frumoase, secţia Regie, iar când am terminat studiile am început să predau limba română la Liceul Prometeu (unde, de altfel, mai activez)…..pe atunci nu mă gângeam la Jurnalism….de asta şi zic că Jurnalismul m-a ales mai târziu. Primul meu contact cu televiziunea l-am avut în 1997 când, la propunerea profesorului meu de actorie Octavian Grigoriu, am prezentat câteva emisiuni ,,Modus Vivendi” la TVM. În 2000 m-am alăturat echipei Telebingo, eram asistentă, citeam numele câştigătorilor, după care, în 2003, am început să prezint o emisiune în direct la Euro TV – Teleintegrame. La TV 7 am ajuns printr-o întâmplare fericită! Mă pregăteam să urmez cursuri de design interior la Londra, iar când am aflat de casting-ul de la TV7, am decis să-mi încerc norocul şi… a fost să fie.(L.G.)
Continuam s-o privesc pe cea care ne aduce ştirile…păşea la fel de stinghe şi lovea cu bastonul în asflat…”atent aici e o treaptă”- mă speriasem şi eu, telespectatorii nu ne-ar fi iertat. Dar felul ei de a acepta lucrurile mi-o amintea pe Livia Pânzari, fetiţa care visează în culori chiar dacă le-a văzut pentru ultima dată mai bine de un deceniu în urmă. Mi-a amintit despre gândurile ei atât de mature şi atât de positive. Cum poate să încap într-un singur om atâta durere şi atâta bunătate. Mă gândeam ce am putea face noi pentru aceşti oameni, prin ce le-a face mai uşoară existenţa…
Aş schimba mentalitatea oamenilor sănătoşi din punct de vedere fizic faţă de cei cu dizabiltăţi. Pentru că aceştia din urmă sunt frustraţi de societăţile în care trăiesc, sunt intimidaţi prin mila care li se acordă. Nu e nevoie de ea, ci de înţelegere şi acceptare. Cei normali chiar dacă au resurse nu le utilizează corect şi eficient, de aceea ar trebui să ni se acorde şi nouă un vot de încredere. Evident că aş crea comodităţi pentru nevăzători. (L.P.)
Încercarea nostră a fost prea minoră în comparaţie cu durerea pe care o trăiesc aceşti oameni zi de zi, dar am înţeles că ochii sunt mai mult decât înstrument de vedere, ei sunt oglindirea sufletului, sunt ceea ce inima ascunde. Am descoperit în spatele acestor personaje două inimi la fel de mari…care vor prin dăruire să ajute lumea. Iar noi, trecătorii, prea puţin ne gândim la chinurile altora, prea rar întrebăm despre cum o duc şi ce au pe suflet, iar ei, chiar dacă nu ne văd indiferenţa, o simt şi suferă pentru ea.

(sfirsit partea I)