După ce am descoperit lumea prin ochii Livie Pânzari am continuat să descoperim alte destine triste. Îl cunoşteam pe Gheorghe Dragoman de câţiva ani buni, dar abia acum m-am decis să-l întreb de ce este ţintuit într-un scaun cu rotile. Abia acu mi-a venit ideea să-l implic în aces proiect, mai ales că lături de el va partcipa, Vladimir Palamarciuc, tânărul care a frapat Bucureştiul prin dans, baiatul care stârnit admiraţie la simpla rostire a englezescului: „wow”. Pentru început am vorbit cu Gheorghe, a fost un dialog greu, este foarte neîcrezător…aşa l-a făcut viaţa.
Urăsc ziua î care a pornit totul, dar nici nu îmi mai amintesc când a fost. Acu vre-o 15 ani, tot a decurs lent, era iarna lui ’94 ştiu că atunci am distrus trei perechi de papuci, asta i-a făcut pe ai mei să ă ducă la medic. Acela mi-a şi pus diagnoza – distrofie musculară. Procesul era ireversibil, nu aveai cum să-l opreşti, treptat mi s-a modificat şi mersul, tot mai greoi. Acum nu mai pot să merg, am şi uitat cum se face asta. (Gheorghe Dragoman)
Îl priveam şi mă întrebam de ce se întâmplă aşa cu unii, de ce un copil trebuie să înfrunte atâta durere, pentru care păcate trebuie să plătească. Dar uneori viaţa e mai complicată decât presupunem şi în zadar ne tot întrebăm despre noroc, oricum el este ca hazardul, ori l-ai obţinut, ori nu-l mai vezi niciodată.
Am continuat să merg la şcoală până în clasa a noua, deja era un efort pentru mine. Sigur mi-am dorit să contiui, dar ce folos din dorinţa mea, Dumnezeu avea alte planuri. Puterile mă părăseau, corpul meu devenise ca o legumă, treptat mi- cedat şi puterea mâinilor. Chiar dacă boala mea nu presupune acum durere ea continuă să evoluieze.ştii, cel mai mlut am urât cele nouă luni cât am stat la pat, a fost periada în care întelegea că viaţa mea nu se va schimba, că eu sunt privat de şansa să fac o meserie, să joc fotbal…aşa cum îmi doream în copilărie…(G.D.)
Când reflectam asupra vedetei pe care s-o abordez în acest caz mi-au venit în minte multe figuri din sportul autohton, dar cantonamentele şi campionatele le încarcă agenda zilei aşa că sigur aş fi primit un refuz. Atunci mi-am amintit de Vova…da! Celebrul Vova, care a participa la show-ul de televiziune „Dansez pentru tine”. A dansat cu atîta pasiune, l-a sculat în picioare chiar şi pe Mihai Petre…ăsta da basarabean! Am vorbit cu el la telefon, i-am explicat cum avea să decurgă şedinţa fotografică. Se cam speriase când i-am zis că va trebui să stea într-un scaun cu rotile. L-am înţeles pentru că picioarele sunt marea lui avere, marele lui talent, şansa pe care i-a acordat-o vărului său. Pe moment mi-a fost frică că nu va veni la locul întâlnirii, dar n-am avut dreptate, Vova a venit. A reuşit să intre repede în rol, nişte ochi atât de naivi, zâmbea, pentru că asta e cartea lui de vizită. Atunci când s-a aşezat în scaunul, pereche pentru unii, faţa lui a îmărmurit, nu-şi poate imagina viaţa fără mişcare.
Dansul este viaţa mea, este ceea ce fac cel mai bine, aşa că nu-mi pot imagina altceva. Statul în scaunul cu rotile este o experienţă grea pentru mine, insuportabilă chiar, într-o aşa situaţie nu aş mai putea face nimic, viaţa mea ar fi ratată. În primul rând e greu din punc de vedere tehnic, străzile au găuri imense, bordurile sunt prea înalte, iar scările nu sunt dotate pentru a facilita urcatulsau coborâtul unui invalid, nemaivorbind că rampele sunt foarte rar întâlnite. Iar moral e greu pentru că oamenii te tratează ca pe un incapabil, te privesc cu prea multă milă, care agasează. Pe de altă parte, dificultatea de care se ciocnesc aceşti oameni este incapacitatea de a se descurca singuri, mereu au nevoie de cineva care să-i însoţească, să-i ghideze, ei nu reuseşc să fie independenţi. Dar să ştiţi că eu foarte greu am reuşit să mă încadrez în această situaţie pentru că unui dansator cel mai greu îi este atunci când nu poate să-şi folosească picioarele, asta e cea mai mare pedeapsă. (Vladimir Palamarciuc)
Adevărat…atâta efort se vedea pe chipul lui atunci când mişca roţile imense ale căruciorului, avea palmele vinete din cauza presiunii care o făcea. La un moment dat mi se păru că-i este ruşine, ruşine de cum arată în acel scaun sau poate era deznădejde, compasiune şi neajutorare. Bordurele înalte din cale, găurile pline de apă şi noroi, toate trebuiau ocolite. Dar o făcea atât de greu, sigur, lipsa obişnuinţei, stângăcia. Încrunta nervos sprâncenele atunci când cineva se apropia prea mult de el să-l întrebe ce-a păţit. O, da, mi-am amintit despre lumea care îl privea cu compasiune, alţii au perceput că este doar o simulare şi schiţau zâmbete, iar unii ne condamnau că am face bni pe asta.
Pentru mine aceşti oameni sunt absolut normali, nu le observ dizabilităţile, încerc să văd parte bună a lucrurile şi le descopăr mai întâi sufletul, apoi chipul. Nu trebuie să le amintim despre problema pe care o au jelindu-i, mai bine să nu vedem ce au, decât să îi batem pe umeri şi să le spunem: „Sărmanul de tine!”. Ei şi aşa ştiu foarte bine ce probleme au şi ce trebuie să facă. Urăsc excesele de milă şi compasiune. Ei sunt într-adevăr puternici şi emană foarte multă energie pozitivă. Am cunoscut la Bucureşti nişte tineri care dansau chiar dacă erau ţintuiţi în scaune cu rotile. O făceau foarte bine şi erau uimitori de talentaţi. Dar parte proastă e că nu toţi pot face acest lucru şi atunci sunt oameni care mai greu se descurcă cu această stare de lucruri, mai greu acceptă destinul şi nu rezistă (V.P.)
Gheorghe rezistă, ştiu asta pentru că i-am citit ambiţia în privire, lupta de care este mereu pregătit, viaţa l-a încercat de multe ori, recent şi-a pierdut mama, omul care îl încuraja, care dădea sens vieţii lui. Dar a fost puternic întotdeauna. Pentru ca să nu se simtă un trecător neimportant prin viaţa a avut curajul să pornească o afacere, bizară din start, dar cu finalitate fericită. L-am întrebat despre cum îl priveşte lumea, cum îl tratează, mi-a zâmbit atât de misterios. Atunci mi-am amintit cum mă uit eu la ei, deisgur cu compasiune, dar niciodată nu găsesc timp pentru a le spune o vorbă bună. Noi, cei pe picioarele noastre găsim timp pentru orice, dar pentru lucrurile cu adevărat importante mai rar. Dăm vina pe muncă, pe criză, pe sărăcie…pe tot ce ne iese în cale, dar niciodată pe nesimţirea noastră.
Nu pot să-i înţeleg pe tinerii care au resurse şi forţe să răstoarne lumea, iar ei nici măcar un pai nu ridică, ăştia sunt adevăraţi trântori. Şi-apoi destinul este a celor slabi, iar oamenii puternici îşi construiesc viaţa după propriul plac. Asta am început să fac şi eu. La îbnceput am instalat un joc pe televizor şi îl dădeam în chirie pe ore, trepta mi l-am luat şi pe al doilea. În scurt timp mi-am făcut o colecţie enormă de filme şi le dădeam la procat, iar azi am 9 calculatoare şi zeci de copii care vin aici în orele lor libere. Comunicarea cu ei mă face să trăiect, nu ştiu cum aş putea sta în casă. Desigur ceea ce fac mă extenuiază, dar…ce altceva îi propui…dacă renunţa la asta îmi ies din minţi. Oamenii sunt mai rău decât câinii…(râde) Nu ies în oraş decât cu cineva, îmi amintesc acu câţiva ani, când mergeam încă pe picioarele mele, dar depuneam mult efort pentru asta, un tip mi-a dat cu pumnul în cap pentru că, coboram prea încet din troleibus. M-a ameţit…şi acum mă doare. Iar unii nu contenesc să îmi aminteasă de problema mea, era la inspectoratul fiscal, vroiam să îmi înregistrez afacerea, ce crezi…unul mi-a zis „s-o şterg acasă că sunt calic”iar pentru noi şi aşa „statul face multe”. Îţi zic eu cât de multe, primesc pensia de invaliditate care imi ajunge să plătesc doar lumina, în rest cum mă ajută Dumnezeu. (G.D.)
Felul în care vorbeşte Vova te farmecă, este atât de pozitiv îcât nu-ţi vine să crezi că undeva pe lume se duc războaie. Este sincer şi deschis, îl citeşti ca pe o carte cu poveşti, vă mai amintiţi, poveştile din copilăria de acasă. Vorbeam cu el despre sentimentele pe care i le-a lăsat proiectul, despre oamenii care suferă, iar ochii lui mari exprimau atâta înţelegere încât ne-a ameţit pe toate fetele din redacţie. Îl tot întrebat despre toate câte le ştie şi le-a văzut pe lume, despre experienţa lui de clown în casele de copii, despre repetiţii şi genunchii zdreliţi. Desigur l-am întrebat şi despre vărului lui, un caz aproape similar cu al lui Gheorghe, un caz pentru care el a lupta la Bucureşti şi pentru care a reuşit să facă foarte mult…să dăruiască emoţii.
Cazul lui este unul mai grav, mai ales că în afară de faptul că nu se deplasează el nu poate nici să mănânce singur, nici să vorbească. Mereu are nevoie de un însoţitor, iar această dependenţă îl face să se izoleze. Nu are prieteni decât copii ca şi el. Iar atunci când iese la plimbare şi în jur vede copii normali care aleargă, strigă, se bucură, în sufletul lui este o dramă cumplită, o luptă interioară continuă. Partea bună a acestei izolări este contactul mai puţin cu societatea dură, care automat etichetează şi îi elimină din rândul lor. Când dansam pentru el simţeam o responsabilitate imensă, ştiam că de mine depinde ca el să poată să facă o recperare şi am reuşit să îl ajut, nu a fost puţin, 7500 euro sunt un început pentru el. Îmi pare bine că l-am ajutat prin dans, de fapt eu am dansat pentru mine nu pentru concurs, niciodată nu m-am gândit că trebuie neapărat să iau marele premiu. Am vrut evident, dar este bine aşa. şi să ştiţi că cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru ei este să nu le amintim de fiecare dată despre boala lor. Ei nu o simt până în momentul în care noi nu le amintim. Trebuie să-i privim obişnuit, să nu le pliângem de milă şi să-i încurajăm nu prin bătăi pe umăr ci prin atitudine pozitivă.
(sfârşit partea II)
EfrosNatalita's Blog 