Test de curaj

Atunci când ne supărăm pe unii oameni încercăm să nu le vorbim, reducem toate emoţiile la tăcere şi ne prefacem surdomuţi pentru clipe, ore sau zile. Dac ce-ar fi dacă acest lucru ar fi o normalitate, dacă nu am putea vorbi şi auzi; dacă lumea noastră ar însemna semne, buze care articulează apăsat pentru a le înţelege. Înainte de a ajunge la Asociaţia surzilor încercam să mimez incapacitatea de a vorbi şi în esofag se sufocau cuvintele, mi se sspărgeau de dinţii încleştaţi…n-am rezitata: „Bună ziua, vreau să vorbeasc cu dna Babici!” Este translatorul care va intermedia dialogul meu cu Nelu Madan, un băiat care nu a auzit cum gonesc maşinile pe străzile oraşului, cum înjură la piaţă trecătorii, cum se aminiţă puştii în joaca lor de-a războilu. Nu aude de la 4 luni, prea mic era ca să îşi amintească ceva…
De moment ce mi-a fost depistată această problemă, părinţii mei m-au integrat în grupul oamenilor surdomuţi, iniţial în grădiniţa specială, apoi la şcoală, am învăţat limbajul acestor oameni, am învăţat să comunic, mă simţeam bine atât timp cât eram cu ei. În lumea vorbitorilor întotdeauna mi-a fost mai greu. Nu puteam fi înţeles de cei din jur, ochii mi-au devenit şi urechi şi gură, prin ei absorb tot, prin ei îmi creez impresiile, mă ajută să iau decizii. Desigur, atunci când e nevoie de comunicare cu un vorbitor recurg la pix. Asta se întâplă atunci când merg la cumpărături, spre exemplu, ştii oamenii normali nu au răbdare să citească ceea ce articulează buzele mele, sau poate nici nu vor asta, de acccea trebuie să le scriu. Uneori ei nici asta nu vor să prmească, nu ne atrag atenţie, sunt grăbiţi şi indiferenţi. Asta e marea noatră problemă, a tuturor…
Desigur, urma să invităm o vedetă pentru acest caz, una care foloseşte gura şi urechile ca intrumete nu doar de comunicare ci şi de existenţă. L-am sunat pe Mircea Surdu, numele lui de familie n-a fost un pretext, mai degrabă m-am gândit la personalitatea lui extrovertită, or comunicarea este meseria lui. Jocul la cre l-am provocat i s-a părut interesat aşa că am primit un „da” imediat. A venit la redacţia la ora stabilită, i-am explicat regulile şi am ieşit în stradă…aventura începe. În acest proiect l-am cunocut pentru prima oară, aşa că dintr-o jenă absolut normală am lipit cam stângaci scociul pe gură. Ne-am îndrepta spre cel mai apropiat magazin, convenisem cu fotograful să mergem într-un loc aglomerat pentru a-l pune în situaţia să comunica, dar ghinion, patronii s-au speriat de jocul nostru şi ne-au gonit. Strada nu ne păruse un loc interesant şi totuşi Mircea a continuat să meargă cu scociul pe gură.
Prima idee care îmi vine în minte atunci când mă gândesc a scociul de la gură asta este neajutorare. A fi în pielea lor pentru mine este un stres, desigur în viaţa lor totul decurge altfel, acest handicap se transformă într-o obişnuinţă sau poate într-un stres permanent. Dacă ne gândim bine cei care se nasc fără să auzit vreo dată probabil nici nu concep alt mod de a fi. Pentru mine tăcerea este un lucru imposibil, firea mea volubilă are nevoie să fie alimentată de comunicare…cum îţi imaginezi că eu tac…asta nu poate fi.
Am hoinărit pe străzi, Mircea cu scociul la gură, lumea îl privea oarecum straniu, asta din cauza feţei lui cunoscute, dar el continua să intre în rol. Unii zâmbeau, alţii se ghionteau şi continuau să insite cu privirea, oare ce gândesc ei… c-am înebunit sau că nu avem ce face. Am ajuns în drept cu casele Palatului Naţional, ce-ar fi să întrăm? Banal, un surdomut sigur nu merge la spectacole de acest gen ei au o artă aparte, mimează şi gesticulează într-un fel pe care noi prea greu l-am putea decodifica. Eam la ghişeul de bilete şi încercam să face nişte poze când telefonul lui Mircea a început să vibreze puternic şi să cânte aurzitor, dintr-o reacţie obişnuită la pus la gură ,dar n-a putut să zică nimic, nervos şi-a tras banda lipicioasă şi a zis un „alo” apăsat. Ce bine că era un joc, dar ce se întâmplă cu cei care nu pot să strige din adâncul pieptului, nu pot să cânte şi nici să audă ce fredonează alţii.

Nu-mi pot imagina să fiu surdomut, eu am nevoie permanentă de comunicare. Cât timp am stat la ghişeu am avut norocul că nu erau oameni care să mă aştepte altfel aş fi fost gonit sau insultat pentru că lumea vorbitoare este mereu stresaţi de sărăcie şi nevoi încât n-au urechi să audă durerea altora. Am avut câteva emisiuni în care am cunoscut astfel de oamnei, foarte interesanţi, surdomuţi care dansează, cântă. Evident mi-a fost foarte greu atunci când dialogam cu ei, întrebarea pe care o adresam parcurgea un drum prea lung până primeam un răspun, iar din această cauză pierdeam emoţiile lor. Desigur, ai văzut că tinerii de care m-am apropiat să-i întreb ora şi cât costă un bilet au fost destul de toleranţi, dar atsa pentru că m-au cunoscut şi s-au prins că este un reportaj. În viaţa reală sunt sigur că lucrurile decurg altfel.
Familia lui Nelu l-a ajuta foarte mult, comunică prin articularea buzelor, părinţii lui nu au deprins limbajul surdomuţilor, dar asta nu-i împiedică să fie uniţi. Chiar dacă se consideră absolut normal, colegii de serviciu îl tratează ca pe o excepţie a naturii, aberant, or atunci când îl vezi îl identifici ca pe un oarecare alt tânăr, iar dacă îl mai şi asculţi atunci înţelegi că din rândul excepţiifaci parte chiar tu. De meserie este cofetar, reparator al maşinilor de cusut, cunoaşte în detalii computerul şi face pedagogie la Institutul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport. În timp ce dialogam cu el am reuşit să văd nişte secvenţe dintr-un spectacol la care au participat surdomuţi, dansau, cântau…absolut fatastic, nici nu mi-aş fi imaginat că aceşti oameni sunt cu deficienţe. Simţeam privirea lui Nelu care încerca să-mi perceapă emoţiile, iar într-un final mi-a zis că a jucat teatru, dramaturgie… Desigur, are nişte trăsături atât de expresive…

Lumea vorbitorilor ne consideră neadecvaţi, ne ignoră, în străinătate lucrurile decurg altfel, funcţionarii publici cunosc limbajul nostru, la noi asta este de neimaginat, nici măcar translatori nu avem suficienţi. Au existat momente în care am urât faptul că nu comunic obişnuit, că nu aud ca toţi ceilalţi, dar depăşesc momentele, îmi amintesc de semenii mei, mă implic în activităţi pentru a-i ajta şi ajung chiar să mă bucur că sunt aşa. Mi-aş dori mult ca în Moldova să fie organizat un centru de studiere a limbajului nostru, petru a lărgi aria de comunicare între oameni.
Priveam vedeta de la „Bună seara” cum gesticulează, scociul de pe gură i-a sporit comunicarea non-verbală, ochii lui sunt plini de emoţii, este un actor bun, a reuşit să intre în pielea unor oameni pentru care tăcerea este uzuală, este proprie fiecărei clipe, este marele lor blestem sau, dimpotrivă, marea binecuvântare. Între Mircea şi Nelu nu prea sunt asemănări, cel de-al doilea este mai timid, în schimb ambii fac lucrurile cu pasiune.
Noi vorbitorii suntem obligaţi să-i înţelegem pe aceţti oameni, dacă vrem să ne integrăm în rândul ţărilor dezvoltate, or, integrarea despre care se tot vorbeşte nu presupune doar racordarea sistemului economic şi juridic la anumite standarde, ci acceptare diferitor categorii de oameni în societate, respectarea lor. Am cunoscut o femeie foarte înaltă care din fericire era şi o bascketball-istă recunoscută. Ea îmi povestea că din cauza înălţimii pe care o are toţi o privesc insistent şi mai şi întorc capul după ea. Atunci când a mers în străinătate acest lucru nu s-a mai întâmplat, iar paradoxul este că pe începuse să o deranjeze. Eu cred că noi ave nişte tabu-uri prosteşti în societate, nişte lucruri inexpliabile de care trebuie să ne debarasăm.
După ce am cunoscut pe aceşti oameni şi poveştile lor mă gândeam că poate noi nu avem ochi să vedem şi urechi să auzim, poate noi suntem handicapul societăţii, cei care în aparenţă suntem normali, iar în realitate suntem dominaţi de idiferenţă şi intoleranţă. Nu mai avem timp pentru muzică şi lectură, tot mai rar reuşim să facem sport sau să găsim minute pentru conversaţii de suflet chiar dacă ochii şi gura sunt în perfectă ordine. Atunci când am încheiat acest proiect mi-am cupărat bilet la teatru, iar de luni am să merg în parc în fiecare seara…

(sfârşit)